joi, 30 iunie 2011
vineri, 3 iunie 2011
GENERALITATI DESPRE VANATOARE SI TROFEE DE VANATOARE
Trofeele de vânătoare reprezintă părţi dintr-un animal vânat, păstrate pentru valoarea lor cinegetică, simbolică sau pentru frumuseţea lor artistică.
La scara evoluţiei umane, mai întâi li s-au atribuit puteri magice, miraculoase şi au fost folosite în ritualuri. Mai apoi au fost folosite ca podoabe, arme sau chiar unelte.
Niciodată nu şi-au pierdut valoarea simbolică, stârnind mistere greu de descifrat în ochii celor care le privesc.
Trecând peste dimensiunea lor sentimentală, estetică sau mistică, trofeele de vânătoare au fost întotdeauna un adevărat barometru ce reflectă evoluţia şi nivelul potenţialului eco-biologic al unui spaţiu geografic dar şi al altitudinii societăţii faţă de fauna de interes cinegetic.
Trofeele vânătoreşti, aşa cum au fost descrise mai sus, cu toată încărcătura lor emoţională, au făcut obiectul a numeroase concursuri cinegetice, întrecându-se în: mărime, greutate, lungime, grosime, frumuseţe, etc.
Evaluarea se face întotdeauna de către comisii de specialişti, la nivel regional, naţional sau internaţional, în funcţie de importanţa şi valoarea trofeelor. Evalarea se face după criterii clare, riguroase, formulate de Consiliul Internaţional de Vânătoare.
Consiliul Internaţional de Vânătoare şi al Protecţiei Vânatului (prescurtat C.I.C.) a fost înfiinţat în anul 1930, la ideea unui grup de entuziaşti, printre care şi inginerul român Nicolae Saulescu (director la vremea aceea al Direcţiei Vânătorii din Ministerul Agriculturii şi Domeniilor), primul sediu fiind stabilit la Paris.
Vânătorii români au participat la numeroase concursuri şi expoziţii vânătoreşti internaţionale în ultimii 80 de ani, ocazii cu care s-au acoperit de glorie prin premiile şi medaliile obţinute pentru trofeele expuse. Aşa s-a făurit şi consolidat „mitul românesc” despre valoarea deosebită a vânatului de pe aceste meleaguri.
Capra Neagra
Apariţia pe pământ a primilor reprezentanţi ai acestei specii este datată cu cca. 5 mil. de ani în urmă. Odată cu apropierea de era noastră, prin încălzirea pământului, s-a produs retragerea gheţarilor spre nord (latitudinal) şi spre vârfurile muntoase (altitudinal), creind condiţii corespunzătoare de habitat pentru apariţia speciei. Astăzi, populaţiile de capră neagră din România sunt prezente în câteva masive muntoase, astfel: Rodnei, Piatra Craiului, Bucegi, Făgăraş, Retezat sau Munţii Vrancei, unde au fost introduse mai de curând. Conform evaluărilor, ţara noastră are un numar de circa 7000 de exemplare.
Vara, culoarea blănii este gălbui - maronie cu nuanţe cenuşii roşiatice. Iarna se schimbă în brun închis, fără nuanţe.
Coarnele sunt permanente, adică nu cad anual şi poartă ambele sexe. Ţapii au coarnele mai mari, mai groase şi mai pronunţat curbate decât la femele. Între coarne există o glandă cu secreţie externă, cu rol în împerechere.
Capra neagră poate trăi până la vârsta de 20 de ani. Auzul şi mirosul sunt foarte bine dezvoltate. Când simte un pericol, scoate un şuierat puternic dând astfel semnalul de alarma pentru întregul cârd. Împerecherea are loc între 15 octombrie – 15 noiembrie. După o gestaţie de 6 luni, capra fată un ied, mai rar doi.
Recordul mondial la trofeul de capră neagră este deţinut de ţara noastră, prin trofeul recoltat de către vânătorul A. Hessheimer în Munţii Făgăraş în anul 1934 şi omologat la Expoziţia Internaţională de Vânătoare de la Berlin, în anul 1937, cu 141,10 puncte C.I.C.
Trofeul de capră neagră este constituit din craniu cu coarnele şi maxilarul superior. Evaluarea se face prin măsurarea şi aprecierea următorilor parametrii: lungimea şi înălţimea coarnelor, circumferinţa cornului cel mai gros, deschiderea coarnelor, frumuseţea trofeului (ca adaos) şi prezenţa răşinii (ca penalizare). Din primele 10 trofee de capră neagră din lume, 8 provin din România.
Cerbul Comun
Cerbul comun este un animal de talie mare, specific zonelor de deal şi munte. Greutatea medie a taurilor este de circa 200 kg iar a ciutelor de circa 80 – 100 kg.
Petele deschise la culoare de pe corpul viţelului constituie un mijloc natural de apărare contra duşmanilor, imitând razele soarelui trăbătând frunzişul coroanelor arborilor. Fenomenul se numeste homocromie. Petele dispar dup vârsta de 3 luni. Coarnele sunt prezente doar la masculi. Acestea împreună cu maxilarul superior întreg, constituie trofeul cerbului.
Recordul naţional este deţinut de vânătorul german Ronald Philipp cu cerbul recoltat în anul 2003 la Fâncel-judeţul Mureş, al cărui trofeu a fost omologat în anul 2004 cu 264,51 puncte C.I.C.
Un trofeu de cerb este cu atât mai valoros cu cât are prăjinile mai lungi şi mai groase, ramificaţii (sau raze) mai multe, greutate şi dechidere mai mare, culoare mai închisă, perlaj mai bogat. Numai masculii poartă coarne, acestea fiind destul de masive. Coarnele cad în fiecare an - iarna, în locul lor crescând altele până la sfârşitul verii. Procesul creşterii coarnelor dureaza circa 120 - 130 zile. Suprafaţa rozetei de pe care s-a desprins cornul este imediat acoperită de păr şi piele. Când coarnele au ajuns la dimensiuni normale, pielea se crapă, se usucă şi cade fâşii.
Glasul taurului în perioada boncănitului (perioada împercherii) este caracteristic şi constituie una din laturile frumoase ale vânătorii de cerbi.
Efectivele de cerbi la ora actuală, la nivel naţional, sunt de aproximativ 37000 de ex.
Lupul este duşmanul natural cel mai de temut al cerbului, apoi râsul şi ursul.
Capriorul
Căpriorul este un mamifer ierbivor, de talie mijlocie cu o greutate medie de circa 20-25 kg. Dimorfismul sexual este evident, prin prisma faptului că masculul prezinta coarne – în fapt o exteriorizare a caracterelor sexuale secundare. Coarnele apar în primul an de viaţă sub forma de butoni ori suliţă scurtă şi fără rozetă, crescând pe cilindrii frontali. Acestea cad toamna. Până în luna mai a anului următor, cresc al doilea rând de coarne, care se prezintă ca nişte suliţe sau furci cu rozete puţin schiţate. Din al treilea an, căpriorul are coarnele complet dezvoltate. Foarte rar şi femelele pot prezenta corniţe foarte slab dezvoltate. De asemenea, femelele au dimensiuni generale uşor mai reduse decât ale masculului. Coarnele împreună cu craniul, constituie trofeeul convenţional. Populaţia de căprior din România este evaluată la circa 170.000 de exemplare.
Biotopul căpriorului îl reprezintă zonele de şes şi de deal, cu sol permeabil şi fertil. Preferă pădurile tinere de foioase sau amestecuri de foioase cu răşinoase.
Împerecherea are loc în lunile iulie-august. Căprioara fată de regulă un ied sau doi şi cu totul excepţional trei. Principalii duşmani ai căpriorului sunt lupul şi râsul în zonele de deal şi de munte, şacalul, vulpea, pisica sălbatică şi câinii hoinari în zonele de câmpie.
Metodele de vânătoare sunt pânda şi dibuitul.
Cerbul Lopatar
Cerbul lopătar s-a regăsit pe teritoriul ţării noastre încă din paleolitic, dovada fiind fosilele descoperite lângă Sibiu. Se pare că ulterior a dispărut din întregul teritoriu european, fiind mult mai târziu readus în Europa de către romani, în secolele III-IV e.n. Primele atestări documentare despre existenţa cerbului lopătar la noi, datează din sec. al XIII-lea, în Transilvania. În anul 1904, a fost înfiinţat un ţarc de vânătoare cu cerb lopătar, la Şarlota, lângă Timişoara, de unde ulterior au fost transferate exemplare şi în alte puncte din ţară, formând mai multe populaţii, cu circa 5300 de exemplare.
Cerbul lopătar este un animal de talie mare, mai mic decât cerbul comun cu o greutatea medie de 70 - 80 kg la masculi şi 25-35 kg la ciute.
Coarnele lopătarului ating dezvoltarea maximă în jurul vârstei de 10-12 ani, fiind cu atât mai valoroase cu cât au prăjinile mai lungi şi mai groase şi cu cât lopata este mai lungă şi mai lată.
Glasul cerbului lopătar este ceva mai slab decât al cerbului comun în timpul boncănitului. Simţurile sunt tot atât de bine dezvoltate – mirosul şi auzul fiind cele mai bune.
Mediul de viaţă optim pentru cerbul lopătar îl constituie pădurile de foioase, aerisite, cu poieni şi goluri în interior, situate la câmpie şi coline.
Perioada de boncănit se desfăşoară în intervalul octombrie – noiembrie, circa 4 săptămâni.
Vânătoarea este destul de dificilă, pentru că el este tot timpul în mişcare şi nu-şi păstrează cărăriile. Trofeul convenţional îl constituie craniul împreună cu coarnele, iar neconvenţional este blana. Recordul naţional al României la cerb lopatar este de 204,06 puncte C.I.C. şi a fost recoltat în anul 1983, la Socodor – judeţul Arad.
MUFLONUL
Muflonul este prezent în zilele noastre în mai multe ţări europene, dar zona lui de origine sunt insulele Corsica şi Sardinia.
În România, muflonul a existat în perioada interbelică în ţarcul de la Balc. În timpul celui De-al Doilea Război Mondial acest ţarc a fost desfiinţat iar populaţia de muflon distrusă. Repopularea muflonului în România a început în anul 1966 cand s-au adus 27 de exemplare din Austria şi încă 6 exemplare din diferite grădini zoologice. Cu aceste exemplare s-au făcut repopulări ale unor păduri în zona Băneasa-Constanţa şi în zona Cernavodă.
Corpul muflonului este îmbrăcat în lână care, vara are o culoare generală roşcată, iarna brun - roşcată; caracteristica generală a muflonul este pata de culoare deschisă pe fiecare latură a corpului. Cele două pete se unesc pe spatele animalului, formand un fel de şa. Berbecul poartă pe gât şi piept un păr lung numit barbă. Adulţii au o greutate de circa 35 – 45 kg la berbeci şi 20 – 40 kg la femele.
Coarne poarta doar berbecul. La vârsta de trei ani se poate aprecia calitatea trofeului. Cele mai valoroase sunt coarnele lungi, groase, spiralate, cu deschidere mare. Se consideră defect atunci când vârfurile sunt îndreptate spre cap sau gât, ceea ce poate duce la rănirea sau chiar moartea animalului. Creşterea în lungime a coarnelor este mai mare în primii 5 ani ai vieţii. În prezent, Cehia este ţara care posedă muflonii cu trofeele cele mai mari, recordul mondial la muflon fiind deţinut tot de Cehia, cu un trofeu de 252,45 puncte C.I.C., recoltat în anul 1992. Recordul naţional al României la muflon este de 210,90 puncte C.I.C. şi a fost recoltat în anul 1996 la Scoviştea-Ilfov.
Este un vânat sociabil. Trăieşte în cârduri; în ceeea ce priveşte hrana naturală muflonul este un animal modest. Preferă plantele din padure. Sarea o caută insistent.
Este un animal activ mai ales în amurg şi noaptea; nu înnoată şi nu se scaldă. Duşmanii naturali ai muflonului sunt: lupul, râsul, câinii hoinari şi chiar vulpea pentru miei.
Cocosul de munte
COCOŞUL DE MUNTE (Tetrao urogallus L.)
Este cea mai mare pasăre de la noi şi cea mai importantă din punct de vedere vânătoresc, trăind în pădurile întunecate de brazi şi de molizi din Munţii Carpaţi. Între mascul şi femelă există o mare deosebire în ceea ce priveşte mărimea dar şi coloratura, adică are un dimorfism sexual accentuat. Cocoşul are culoarea foarte închisă, chiar neagră, iar de jur împrejurul ochilor are pielea de culoare roşu aprins. Ciocul care devine din ce în ce mai puternic odată cu vârsta, este asemănător cu al păsărilor de pradă. Femela este de culoare ruginie, împestriţată cu pete negre. Faţă de cocoş (care are o greutate în jur de 3,5 - 5 kg), găina are dimensiuni mai mici, cântărind în jur de 1,8 - 2,5 kg.
Sunetele emise de cocoşul de munte pot fi auzite în perioada împerecherii, cântecul său fiind structurat pe 3 strofe: tocat, tocilat şi ciripit.
Simţurile cele mai dezvoltate sunt văzul şi auzul. De remarcat faptul că în timpul tocilatului prin deschiderea largă a ciocului, cocoşul nu mai aude, deoarece i se astupă canalul auditiv.
Biotopul cocoşului de munte îl constituie pădurile întinse de molid de la limita vegetaţiei forestiere (1200 - 1500m altitudine). Împerecherea are loc o singură dată pe an, primăvara, de regulă între 25 aprilie - 5 mai, în funcţie de mersul vremii. Masculii se adună în anumite puncte ale pădurii, de ei alese şi păstrate peste generaţii, locuri numite „bătăi” sau mai simplu locuri de rotit. Acestea sunt locurile de nuntă ale cocoşilor de munte. Cocoşii se adună la locul de rotit de cu seara, fie în zbor, fie pe jos. Găinile de regulă vin în zbor. În timpul rotitului, cocoşul îşi lasă aripile în jos, îşi desfăşoară coada în evantai şi îşi întinde gâtul. După rotit revine la poziţia pliată, normală. Împerecherea are loc pe sol după ce se luminează. Depune între 6-10 ouă. Incubaţia dureaza 27 de zile. Are numeroşi duşmani naturali, din rândul mamiferelor şi al păsărilor răpitoare, de la jder până la râs şi lup sau acvile. Nici bufniţa nu este inofensivă pentru pui mici. Cel mai mult este afectată această specie de prezenţa omului.
În prezent, în ţara noastră efectivele evaluate se ridică la circa 9 000 de exemplare.
Mistretul
Mistreţul este unul dintre cele mai răspândite mamifere sălbatice de pe teritoriul României. Mistreţul este singurul reprezentant sălbatic al familiei Suidae din ţara noastră. Din cauza răspandirii pe tot globul pământesc există foarte multe subspecii ale genului Sus scrofa.
Lungimea corpului mistreţului este cuprinsă între 110-170 cm; greutatea corporală este cuprinsă între 80-200 kg la vieri şi între 50-175 kg la scroafe.
Prin caracteristicile specifice corpului său, mistreţul nu poate fi confundat cu nici un alt animal sălbatic din România. Culoarea adulţilor este în general neagră sau sură; unele exemplare sunt cafenii sau uşor roşcate, dar acest fapt se datorează, cel mai adesea compoziţiei solului în care se tăvălesc.
Longevitatea naturală a mistreţilor este de circa 20 de ani. Auzul mistreţului este destul de slab în comparaţie cu alte mamifere sălbatice. Mirosul este cel mai bine dezvoltat simţ al mistreţului, ajutându-l atât la recunoaşterea celorlalţi mistreţi cât şi a pericolelor.
Colţii din maxilarul inferior se numesc colţi armă iar cei din maxilarul superior se numesc colţii ascuţitori şi au rolul de a ascuţii colţii armă. Colţii armă sunt folosiţi atât ca armă de apărare cât şi pentru atac. Aceştia joacă un rol important şi în perioada de împerechere. Vierii bătrâni au obiceiul să muşte din scoarţa copacilor şi să lase urme adânci, adevărate tăieturi făcute cu colţii. După ce a însemnat copacii din împrejurimi, vierul unge şi scoafele cu saliva sa. Acest ritual are rolul de a anunţa ceilalţi vieri care sunt scroafele deja ocupate.
Din punct de vedere geografic, mistreţul preferă zonele de deal şi câmpie cu păduri de foioase, răşinoase sau amestecuri, cu soluri umede înconjurate cu terenuri agricole. Turmele de mistreţi trăiesc în relaţii sociale foarte bine stabilite şi toţi membrii ciurdei sunt în relaţie de rudenie. Purceii se nasc, în mod normal, în perioada februarie - martie, câte 4 - 5 până la 10 purcei la o scroafă, într-o amenajare sumară pe pământ pe care scroafa a căptuşit-o în prealabil cu vegetaţie din zonă (muşchi, iarbă uscată, crengi, stuf, etc.). Conform evaluărilor, România deţine un număr de circa 62.000 de exemplare de mistreţi.
Mistreţul este omnivor, consumă cu mare plăcere ghinda şi jirul, sau în lipsa acestora plante agricole cauzand pagube însemnate. Hrana de origine animală constă din rozătoare, şoareci, insecte, pui de alte animale care nu se pot apăra, etc.
Mistreţul este rezistent la răniri şi la boli, cu excepţia pestei porcine, care poate distruge 70-80% din efective. Duşmanii lui naturali, cei mai importanţi sunt urşii, lupii şi râşii. Lupii îi ucid mai cu sema iarna, când sunt ceva mai vulnerabili şi se mişcă mai greu prin zăpadă.
Trofeul convenţional al mistreţului îl constituie colţii din ambele maxilare (colţii armă şi ascuţitorii), iar trofeele neconvenţionale sunt colţii scroafei, blana - preparată covor ori smocul de păr din coama ce se poartă la palarie.
Recordul naţional al României la colţii de mistreţ este de 144,00 puncte C.I.C. şi a fost recoltat în anul 1978 pe terenul de vânătoare Ciornuleasa din judeţul Călăraşi.
Elementele ce intră în formula de evaluare a colţilor de mistreţ şi modul de măsurare sunt: lungimea colţilor armă, lăţimea colţilor armă, circumferinţa colţilor ascuţitori. Suplimentul de puncte pentru frumuseţe (între 0 şi 5 puncte) se acordă pentru: simetria colţilor, coloraţia colţilor la ieşirea lor din maxilar, curbura cât mai apropiată de semicerc.
Ursul
Ursul este un superb animal al pădurilor de deal şi munte, întinse şi liniştite şi cât mai neumblate de om. În România, efectivele acestei specii se ridică la circa 6500 - 7000 de exemplare. Ursul este un animal omnivor, dar principala sa sursă de hrană este cea de origine vegetală. Ocazional, când situaţia îi permite se hrăneşte şi cu animale, domestice sau sălbatice de la cele mai mici până la cele mai mari.
Cum este şi normal, greutatea corporală variază după anotimp, cea mai mare fiind toamna, înainte de a intra în bârlog, când ursul îşi adună rezerve de grăsime pentru perioada rece de inactivitate de peste iarnă; cea mai mică greutate corporală o are primăvara, la ieşirea din bârlog şi înainte de începerea vegetaţiei. Este un animal fidel locului său obişnuit de trai. Ursul nu este foarte sociabil, ducând o viaţă singuratică, cu excepţia femelei cu pui.
Maturitatea sexuală o atinge la vârsta de 3 ani; perioada de împerechere durează din aprilie până în iunie; durata gestaţiei este de 7-8 luni, apoi fată 1-3 pui, de regula 2. În momentul fătării, puii au circa 20-25 cm lungime şi 400 - 500 grame în greutate. Puii devin independenţi de la vârsta de 2 ani. Ursoaica nu se împerchează atâta timp cât are pui. Ritmul de creştere a puilor este mare: la un an ating 25-50 kg, iar la 2 ani cca 100 kg.
Un obicei cunoscut al ursului este retragerea în bârlog pe perioada iernii. Bârlogul constă într-o adâncitură în stâncă sau în pământ. Acesta părăseşte bârlogul în martie-aprilie, în funcţie de mersul vremii. Această şedere se numeşte somn de iarna şi nu trebuie confundat cu hibernarea. Ursul nu hibernează, acest somn presupune o scădere a numărului de respiraţii până la 2 - 5 pe minut, faţă de cele 70 – 90 respiraţii /minut in perioada activă.
Nu are perioadă de vânătoare fiind o specie protejată prin convenţii internaţionale la care şi România a aderat.
Trofeul îl constituie craniul şi blana. După ultimele hotărâri ale Consiliului Internaţional de Vânătoare, la expoziţii ca drept trofeu, se acceptă numai craniul, dat fiind ca acesta are dimensiuni fixe, oglindeşte mai fidel mărimea animalului, pe când blana poate fi întinsă sau se poate contracta cu ocazia preparării. Punctajul necesar trofeelor – cranii pentru medaliere este următorul: medalia de aur : peste 55 puncte CIC; medalia de argint: 53,00 - 54,99 puncte CIC şi medalia de bronz: 51,00 - 52,99 puncte CIC.
Recordul naţional la craniul de urs este de 69,47 pucte C.I.C. şi provine din terenul de vânătoare Colibiţa, judeţul Bistriţa, fiind recoltat în anul 1994. Recordul mondial la craniu de urs este deţinut de un trofeu recoltat în anul 1992 în Peninsula Kamcatka din Rusia Extremului Orient şi a fost omologat în anul 1999, la Moscova.
Recordul naţional şi mondial la blana de urs are 687,79 puncte C.I.C., a fost recoltat în anul 1983 la Piliske, judeţul Harghita şi omologat în anul 1985 la Brno (în Cehia). Blana de urs este deasă, cu două rânduri de păr. Culoarea blănii variază de la brun la cafeniu, la roşcat sau chiar negru. Lungimea părului variază după anotimp. O blană de urs este cu atât mai valoroasă cu cât este mai lungă, mai lată şi are părul mai lung, mai des, mai uniform repartizat pe toata suprafaţa acesteia, fără lipsuri şi mai lucios.
Pisica Salbatica
Pisica sălbatică, este un animal de talie mică, are o greutate de numai 5 – 8 kg în unele cazuri ajungând până la 10 kg; lungimea trupului este de 50 – 70 cm, dar poate ajunge şi până la 80 cm, numai coada singură are 25-40 cm.
Culoarea generală a blănii este gălbui-cenuşie, pe frunte are 4 dungi negre aşezate în sensul lungimii corpului, pe spate are o dungă neagră de la cap până la coadă iar pe coadă 7 inele negre. În jurul obrajilor, părul este mai lung, în formă de favoriţi. Pe guşă, pe piept şi pe abdomen, culoarea este mai deschisă.
Pisica sălbatică toarce şi miaună ca şi pisica domestică, ceva mai puternic însă, mai ales în perioada împerecherii; când este ameninţată sau încolţită se strânge ghem şi pufăie sau chiar ţipă când este prinsă. Auzul şi mirosul sunt cele mai dezvoltate simţuri ale acesteia.
Biotopul natural îl constituie pădurile întinse care oferă linişte. Pentru adăpost îşi alege de obicei arborii bătrâni cu scorburi, vizuini de vulpi sau de viezuri, unghere tăinuite între stânci, arbori dezrădăcinaţi. Este destul de fidelă locului de trai. Efectivele evaluate se ridică la circa 9 000 de exemplare.
Maturitatea sexuală o atinge la vârsta de 10 luni iar împerecherea are loc în perioada februarie-martie, când motanii miaună pe un ton mai adânc şi mai puternic ca de obicei. Adulţii duc o viaţă singuratică, cu excepţia perioadei de împerechere. Hrana de bază a pisicii sălbatice este cea de origine animală (păsări şi rozătoare mici) completată de câte ori are ocazia cu potârnichi, fazani, iepuri, iezi de căprioară, porumbei sălbatici, etc. Este un animal de amurg şi nocturn. Desigur poate înota dar o face numai la nevoie.
Trofeul la pisica sălbatică îl constituie atât craniul cât şi blana. Recordul naţional la craniul de pisică sălbatică are 19,17 puncte C.I.C. şi a fost recoltat în anul 1982 la Timiş, judeţul Braşov.Recordul naţional la blana de pisică sălbatică are 73,22 puncte C.I.C. şi a fost recoltat în anul 1981 la Dârza, judeţul Ilfov.
Lupul
Lupul este un răpitor de talie mare, forte bine reprezentat ca populaţie, în România. Greutatea medie a adulţilor este de circa 40-50 kg. Caracteristic sunt urechile mai mici decât la câine, ascuţite şi îndreptate în sus, coada relativ scurtă şi groasă, picioarele puternice, cu părul mai mărunt şi ochii mai depărtaţi decât la câine şi puţin aşezaţi oblic. Gâtul este scurt, gros, puternic şi cu guler iarna. Picioarele anterioare ceva mai înalte şi pieptul lat dau lupului imaginea unui animal puternic, robust şi cu multă forţă.
Longevitatea este de circa 15-16 ani. Glasul lupului este reprezentat prin bine cunoscutul urlet, care poate fi auzit mai cu seamă toamna şi iarna. Urletul masculului este gros; al femelei ceva mai subţire.
Cele mai dezvoltate simţuri ale lupului sunt: văzul şi auzul; mirosul este mai slab dar numai in raport cu celelalte simţuri.
În România, lupul este un animal al pădurilor de deal şi munte, efectivul fiind de circa 4600 exemplare.
Nu are duşmani naturali, în afară de boli şi de om. Spre deosebire de celelalte carnivore, lupul este sociabil. Această însuşire este dată printre altele şi de necesitatea procurării hranei pe cale activă, prin urmărirea şi atacarea prăzii în grup, prin cooperarea haitei. Lupul are activitate exclusiv nocturnă. Lupul produce pagube atât în rândul animalelor domestice cât şi sălbatice; este protejat prin convenţii internaţionale, deoarece în Europa efectivele sale sunt în real pericol de dispariţie
Trofeele convenţionale sunt craniul şi blana, iar neconvenţional este osul penian. Blana, bine preparată, este un trofeu incomparabil mai decorativ decât craniul.
Recordul naţional şi mondial la blana de lup are 187,17 puncte C.I.C. si a fost recoltat la Sărişor, în judeţul Suceava, în anul 1985.
În ceea ce priveşte craniul, acesta se măsoară în centimetri (lungimea maxilarului superior, inclusiv incisivii şi lăţimea acestuia). Fiecare centimetru reprezintă un punct.
Rasul
Râsul este la ora actuală cea mai mare felină din fauna sălbatică a României. Denumit şi pantera Carpaţilor, râsul este răspândit în mod natural în zona pădurilor de munte. Râsul este un animal puternic şi rezistent, de o agilitate uluitoare. Lungimea corpului este de 92 – 150 cm la masculi şi 70 – 130 cm la femele. Membrele sunt lungi şi groase. Are gheare retractile, foarte ascuţite şi lungi de aproximativ 4 cm.
Blana este tipică felinelor mari, fiind compusă din spic şi puf şi având o culoare gălbuie-roşcată pe laturi şi spate şi cu pete negre şi alb-galbuie în partea ventrală. Longevitatea naturală a râsului este de cca 25 ani.
Biotopul natural al râsului îl constituie complexele păduroase de mare întindere, liniştite. Asemenea terenuri există numai la munte şi numai în zone cu relief accidentat, greu accesibil, fără aşezări omeneşti, precum lanţul Carpaţilor Răsăriteni, Carpaţii Meridionali, Masivul Gurghiului şi al Harghitei, Munţii Apuseni. Cea mai mare densitate de râşi din Europa este în România, efectivul fiind de cca. 2200 de exemplare. În general este un animal fidel locului unde a crescut, deşi pentru a-şi căuta hrană este nevoit să facă deplasări destul de mari. De asemenea, se îndepărtează de locul obişnuit de trai şi în perioada împerecherii.
Hrana este exclusiv de origine animală; se compune în principal din iepuri, la care se adaugă orice animal de pădure, începând de la şoareci, până la căpriori şi chiar cerbi, sau de la păsărele pâna la cocoş de munte. Cauzează pagube efectivelor de vânat şi atacă omul numai dacă este rănit. Râsul este un animal de amurg şi de noapte şi numai rareori umblă şi ziua. Are capacitatea de a se căţara foarte uşor în arbori şi la nevoie de a înota. Îi place să stea tolănit la soare. Singurii duşmani ai săi sunt omul şi lipsa de hrana.
Râsul rareori face obiectul vânătorii, blana şi craniul având valoare de trofeu. Recordul naţional la craniu de râs are 28,05 puncte C.I.C. şi a fost recoltat în anul 1961 la Argel, în judeţul Suceava. Blana de râs primeşte punctaj pentru: lungimea blănii şi lăţimea blănii iar pentru frumuseţe se punctează lungimea şi regularitatea părului, pentru moţul de păr din vârful urechilor şi mustaţă, petele închise de pe blană şi pentru favoriţi. Recordul naţional la blana de râs este de 173,37 puncte C.I.C. şi a fost recoltat în anul 1980 la Runcu – Gorj.
Vulpea
Vulpea (Vulpes vulpes L.)
Se găseşte în tot continentul Europa, cu excepţia insulelor Creta, Malta şi Baleare. In Romania, o găsim în toate pădurile. Densitatea cea mai mare este însă la dealuri şi câmpie, unde abundă hrana ei preferată – şoarecii. Trofeul îl constituie blana, aceasta având o valoare deosebită pentru vânători.
Iepurele
Iepurele (Lepus europaeus )
Ar putea ocupa primul loc în fauna noastră vânătorească, în ceea ce priveşte valoarea economică şi ca obiect de practicare a vânătorii. Este specia de vânat cea mai numeroasă din România.
joi, 2 iunie 2011
Abonați-vă la:
Postări (Atom)