Cerbul lopătar s-a regăsit pe teritoriul ţării noastre încă din paleolitic, dovada fiind fosilele descoperite lângă Sibiu. Se pare că ulterior a dispărut din întregul teritoriu european, fiind mult mai târziu readus în Europa de către romani, în secolele III-IV e.n. Primele atestări documentare despre existenţa cerbului lopătar la noi, datează din sec. al XIII-lea, în Transilvania. În anul 1904, a fost înfiinţat un ţarc de vânătoare cu cerb lopătar, la Şarlota, lângă Timişoara, de unde ulterior au fost transferate exemplare şi în alte puncte din ţară, formând mai multe populaţii, cu circa 5300 de exemplare.
Cerbul lopătar este un animal de talie mare, mai mic decât cerbul comun cu o greutatea medie de 70 - 80 kg la masculi şi 25-35 kg la ciute.
Coarnele lopătarului ating dezvoltarea maximă în jurul vârstei de 10-12 ani, fiind cu atât mai valoroase cu cât au prăjinile mai lungi şi mai groase şi cu cât lopata este mai lungă şi mai lată.
Glasul cerbului lopătar este ceva mai slab decât al cerbului comun în timpul boncănitului. Simţurile sunt tot atât de bine dezvoltate – mirosul şi auzul fiind cele mai bune.
Mediul de viaţă optim pentru cerbul lopătar îl constituie pădurile de foioase, aerisite, cu poieni şi goluri în interior, situate la câmpie şi coline.
Perioada de boncănit se desfăşoară în intervalul octombrie – noiembrie, circa 4 săptămâni.
Vânătoarea este destul de dificilă, pentru că el este tot timpul în mişcare şi nu-şi păstrează cărăriile. Trofeul convenţional îl constituie craniul împreună cu coarnele, iar neconvenţional este blana. Recordul naţional al României la cerb lopatar este de 204,06 puncte C.I.C. şi a fost recoltat în anul 1983, la Socodor – judeţul Arad.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu