Mistreţul este unul dintre cele mai răspândite mamifere sălbatice de pe teritoriul României. Mistreţul este singurul reprezentant sălbatic al familiei Suidae din ţara noastră. Din cauza răspandirii pe tot globul pământesc există foarte multe subspecii ale genului Sus scrofa.
Lungimea corpului mistreţului este cuprinsă între 110-170 cm; greutatea corporală este cuprinsă între 80-200 kg la vieri şi între 50-175 kg la scroafe.
Prin caracteristicile specifice corpului său, mistreţul nu poate fi confundat cu nici un alt animal sălbatic din România. Culoarea adulţilor este în general neagră sau sură; unele exemplare sunt cafenii sau uşor roşcate, dar acest fapt se datorează, cel mai adesea compoziţiei solului în care se tăvălesc.
Longevitatea naturală a mistreţilor este de circa 20 de ani. Auzul mistreţului este destul de slab în comparaţie cu alte mamifere sălbatice. Mirosul este cel mai bine dezvoltat simţ al mistreţului, ajutându-l atât la recunoaşterea celorlalţi mistreţi cât şi a pericolelor.
Colţii din maxilarul inferior se numesc colţi armă iar cei din maxilarul superior se numesc colţii ascuţitori şi au rolul de a ascuţii colţii armă. Colţii armă sunt folosiţi atât ca armă de apărare cât şi pentru atac. Aceştia joacă un rol important şi în perioada de împerechere. Vierii bătrâni au obiceiul să muşte din scoarţa copacilor şi să lase urme adânci, adevărate tăieturi făcute cu colţii. După ce a însemnat copacii din împrejurimi, vierul unge şi scoafele cu saliva sa. Acest ritual are rolul de a anunţa ceilalţi vieri care sunt scroafele deja ocupate.
Din punct de vedere geografic, mistreţul preferă zonele de deal şi câmpie cu păduri de foioase, răşinoase sau amestecuri, cu soluri umede înconjurate cu terenuri agricole. Turmele de mistreţi trăiesc în relaţii sociale foarte bine stabilite şi toţi membrii ciurdei sunt în relaţie de rudenie. Purceii se nasc, în mod normal, în perioada februarie - martie, câte 4 - 5 până la 10 purcei la o scroafă, într-o amenajare sumară pe pământ pe care scroafa a căptuşit-o în prealabil cu vegetaţie din zonă (muşchi, iarbă uscată, crengi, stuf, etc.). Conform evaluărilor, România deţine un număr de circa 62.000 de exemplare de mistreţi.
Mistreţul este omnivor, consumă cu mare plăcere ghinda şi jirul, sau în lipsa acestora plante agricole cauzand pagube însemnate. Hrana de origine animală constă din rozătoare, şoareci, insecte, pui de alte animale care nu se pot apăra, etc.
Mistreţul este rezistent la răniri şi la boli, cu excepţia pestei porcine, care poate distruge 70-80% din efective. Duşmanii lui naturali, cei mai importanţi sunt urşii, lupii şi râşii. Lupii îi ucid mai cu sema iarna, când sunt ceva mai vulnerabili şi se mişcă mai greu prin zăpadă.
Trofeul convenţional al mistreţului îl constituie colţii din ambele maxilare (colţii armă şi ascuţitorii), iar trofeele neconvenţionale sunt colţii scroafei, blana - preparată covor ori smocul de păr din coama ce se poartă la palarie.
Recordul naţional al României la colţii de mistreţ este de 144,00 puncte C.I.C. şi a fost recoltat în anul 1978 pe terenul de vânătoare Ciornuleasa din judeţul Călăraşi.
Elementele ce intră în formula de evaluare a colţilor de mistreţ şi modul de măsurare sunt: lungimea colţilor armă, lăţimea colţilor armă, circumferinţa colţilor ascuţitori. Suplimentul de puncte pentru frumuseţe (între 0 şi 5 puncte) se acordă pentru: simetria colţilor, coloraţia colţilor la ieşirea lor din maxilar, curbura cât mai apropiată de semicerc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu